viata ... intre pierdere si regasire

Cat de frumoasa este viata cand o privesti cu dragoste, nu cu ingaduinta; cand cuprinzi intreaga minune a naturii, fara speranta in suflet, fara ganduri. Caci aceasta inseamna sa privesti FRUMOSUL: sa-ti golesti mintea de toate vibratiile ce se propaga in Univers; sa te debarasezi de tristeti, de indoieli, chiar si de speranta. Cu alte cuvinte, sa fii una si aceeasi cu natura: MINUNATA, divina. Cand iubim ceva sau pe cineva, privim cu ochii unui estet.Vedem FRUMOSUL, omitem URATUL. Cand iubim, orbim. Dar este o cecitate inefabila, far’ de care am uita sa mai fim oameni: cu suflet, cu nevoi si dorinte de dincolo de chtonian (non-lumesti). Ce se intampla, in schimb, la antipodul starii creionate mai sus? Ce se intampla cand sufletul nostru e static, frust; cand nimic nu-l mai uimeste; cand nimic nu-l mai atrage? Zamisleste o atitudine animalica? Un behaviorism automatizat? Devine el insusi o nulitate? Mai mult ca sigur! El devine un neo-barbar!
Iubeste, cunoscand apoi ura. Bucura-te, stiind ce este dezamagirea. Fii fericit, constientizand ce este aceea tristetea. Niciodata nu lasa apatia, ignoranta sa-ti obnubileze ochii sufletului si ai mintii. Nu te lasa descurajat de cei care, dezamagiti de viata, au ramas surzi la cele mai profunde si autentice chemari ale sufletului lor.
Stati, asadar, sub cele mai inalte idealuri, ca sa deosebiti vointa lui Dumnezeu, ce e bine, frumos si desavarsit

iubesc noaptea

Si amintirea ei...Pentru ca ma simteam protejata si ocrotita, pentru ca ea imi oferea linistea de care aveam nevoie si imi faurea visele.Noaptea ma invaluia in mantia ei si ma puteam bucura de clipele pe care mi le alegeam eu fara sa ma tulbure cei din jur.Noaptea timpul trecea atat de repede incat nu stiam cum sa il retin si ziua trecea incet si greu. Traiam ziua doar ca sa astept din nou noaptea mea draga.Noaptea ma lasa sa visez si sa-mi traiesc visul deopotriva.Noaptea mi-a fost martor tacut si credincios si mi-a asezat clipele intre stele pe care desi sunt multe, le regasesc mereu. Noaptea ma uitam la stele si imi strigam fericirea, iar cand ma simteam singura ridicam ochii si priveam si stiam ca ai fost acolo.Aveam o stea..., Uram zorii si ivirea diminetii. O data cu primele raze de soare se risipeau si clipele de fericire. Prima raza de lumina anunta despartirea de acele clipe, de visele traite, de fericire, de iubire, de sentimentul acela placut ca toata lumea e a mea. Ziua trebuia sa intru din nou in jocul lumii care nu era si jocul meu dar ma mangaiam cu gandul ca vine din nou noaptea.Imi era mai greu atunci cand stiam ca noaptea urmatoare nu-mi va mai aduce nimic din noaptea care a trecut.Noaptea puneam tara la cale, noaptea luam cele mai puternice hotarari, noaptea simteam ca traiesc iar ziua traiam doar din inertie. Noaptea primeam si daruiam iubire, noaptea imi impartaseam sperantele si amintirile, noaptea imprastiam zambete si lacrimi. Lacrimi... cand am plans de fericire ca am regasit ce aveam mai drag pe lume si tot lacrimi dar de tristete cand am avut de pierdut.O noapte de iarna lunga (asa cum imi placea mie) si geroasa, in care stateam ghemuita langa soba cu aceeasi melodie cantand in surdina si care abia imi acoperea suspinele. Incepeam sa vad lumina zilei si n-am mai reusit sa imi stapanesc lacrimile, stiam ca ziua ne va desparti. Preludiul unei despartiri in care imi doream ca noaptea sa nu se mai termine. Doar noaptea mi-a oferit liniste si ragaz. Noaptea eram doar cu cu mine si cu cine mai voiam eu. Noaptea mi-a dat totul pe tava.Acum am tradat-o si oboseala isi spune cuvantul. As vrea sa mai simt ca vreau ca noptile sa nu se mai termine, insa dorm doar ca sa ma trezesc a doua zi si sa o iau de la capat, sa ma pierd in lumea altora fara sa o mai regasesc pe a mea