Nu-mi petrec zilele în disperare şi nopţile în lacrimi fără speranţă dintr-un motiv cât se poate de simplu: sunt îndrăgostita de propria nenorocire. Nu merit nici un fel de simpatie şi probabil nici n-am să primesc: îmi ajunge autocompătimirea mea profundă. Sunt atât de oribil de adâncita în mine însumi încăt nu-mi scapă nici cel mai mic detaliu al tragediei. Stau zi de zi în teatrul propriei vieţi şi privesc cum se apropie de sfârşit drama istoriei mele. Dea Domnul ca cortina să cadă la momentul potrivit şi piesa să nu se prelungească într-un anticlimax plictisitor.
Mi-ar plăcea să fac stânga-mprejur cu un hohot dispreţuitor şi să ies imediat din lumea asta nenorocită.Vă e milă de mine, nu? Sunt singura, n-am un ban, sunt paralizata in lumea asta urata şi peste putin implinesc 27 de ani. Dar pocnesc din degete chiar sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e mie milă de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţilor voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-ati trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce admira la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare. Credeţi că aş da comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale conversaţilor voastre prosteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă? Sau viaţa mea joasă de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă? Nu, n-aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn Domnului că nu sunt ca alţii.
Oricând se va abate lovitura, trebuie întâmpinată cu o reacţie. Heine a izbucnit în cântec. Beethovena scris Simfonia a V-a. Eu ce voi face când va sosi vremea? Nu cred să am vreun vers sau vreo simfonie de scris, aşa că va trebui să îndur totul cu un rânjet – ca un animal fără judecată … Cât timp am spirit şi echilibru, nu-mi pasă ce se întâmplă – căci ştiu că încă nu se poate considera că am eşuat. Singurul eşec adevărat este cel în care victima rămâne abrutizată, paralizată, părăsită, înconjurată de întuneric, iar pe dinăuntru un cuţit îi taie încet şi fără odihnă corzile inimii. Îmi place să mă gândesc că odinioară am fost o creatură magnifică şi îmblănită care trăia în copaci şi că organismul meu a călătorit prin erele geologice.
Lumea asta ... Mă întreb cum o suportă Dumnezeu – în norii pustii, umezi şi reci. Aşa trăiesc şi eu – numai că eu nu sunt Dumnezeu ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu