speranţa moare doar atunci când ţi-o ucizi singur.
- hai, bate-mă pe umăr stângaci, de parcă ai avea degete de sârmă şi spune-mi there, there, o să treacă, o să uiţi, o să fie bine. de-asta scriu blogul ăsta. pentru că nimeni nu vrea să asculte până la capăt, pentru că nimeni nu are răbdare, pentru că fiecare e ocupat numai cu el însuşi.
ştiu, cer prea mult de la oameni. dar şi ei se aşteaptă la prea mult de la mine. sunt convinşi că eu sunt de piatră sau ceva şi că o să îndur totul până la sfârşitul timpului.
nu te consolează nimeni dacă nu are un interes. prietenia se plăteşte. totul e de vânzare. atât de mulţi oameni îmi provoacă scârbă. se vând pe atât de puţin… pe speranţa unei ocazii din viitor în care vor obţine, poate, ceva la schimb.
aş vrea să fiu la fel de cinică, dar mă doare totul.
asta pentru că n-ai suferit destul. n-ai cerşit compasiune de suficient de multe ori ca să-ţi dai seama că nimeni nu vrea să ţi-o ofere. dacă a fost cineva acolo vreodată să te sprijine a fost pentru că întâmplător avea ceva de câştigat, dar asta nu înseamnă că există într-adevăr suflete nobile în lume.
- îmi aleargă voci în cap…mai toarnă-mi vin…e atât de bine să te înşeli că o să uiţi…încă o gură şi totul va fi uitat…
şi te trezeşti apoi mai mizerabil decât atunci când ai început, în braţele nu ştiu cui, gândindu-te “încă unul care pretinde că îi pasă de-adevărat, fără nici un motiv ascuns… cine ştie ce speră…poate chiar ii pasa …ce naiv…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu