cum?....

Chiar de aş oferi această dragoste cuiva cu o inimă caldă, nu va conta. Căci dincolo de inimă, este caracterul. Caracterul, care este în egală măsură prieten şi duşman al fiinţei iubite. Caracterul, sau lipsa lui.Am încetat să mai scriu pe blog pentru că nu-mi mai pasă. Pentru că nu mai cred. Am obosit să mai iubesc, şi orice mi-ai spune nu va schimba asta, pentru că tu nu ai trecut prin experienţa mea. Tu nu vezi ce văd eu. Tu nu simţi ce simt eu.Există o anumită onestitate în a recunoaşte: “sunt în întuneric”. Numai că cei care se află în adâncul întunericului nu recunosc asta. În realitate,iubeşti o statuie, o stană de piatră, pentru care te rogi, eventual, să se înmoaie, în timp ce devii tu o stană de piatră, din amărăciunea pe care o provoacă orbirea persoanei iubite. Da, ţi-ai dori ca persoana să se trezească. Ar fi frumos, dar,realmente, asta nu se întâmplă. Iar onestitatea pe care o cauţi la celălalt ţi-o refuzi de la tine. Pentru că deja în momentul în care nu accepţi refuzul ei de vedea lumina ta, te afli în întuneric. Străluceşti pentru o gaură neagră.Aşa că dacă nu pot să sper, pentru că deja cunosc prea bine realitatea intuită şi demonstrată (chiar şi atunci când nu am crezut în intuiţie), atunci măcar pot să mă bucur de libertate. De libertatea persoanei iubite… de a alege între grade mai nuanţate de întuneric.Pe undeva, o dată cu a lăsa blogul în paragină, ca un proiect mort, a mai murit o parte din mine. Partea de dincolo de inimă, pe care o ascund în spatele un zâmbet larg, dar calm, ştiind… că nimeni nu îmi poate răpi bucuria… să mă bucur pentru fumuseţea libertăţii tale.