As vrea sa pot pleca departe.. Departe de oameni, departe de viata, departe de tot..

Ma doare tot ceea ce se întampla în jurul meu. Simt cum înnebunesc... încet, foarte încet... dureros de dulce! Suprem sentiment! Nici nu vad cum s-ar putea sa fie altfel. Eu nu sunt de aici. Ma întreb oare cu ce am gresit, pentru ce am fost trimisa aici? Si apoi, îmi dau singura raspunsul: "pentru purificare, pentru întarire, pentru a învata ca imposibilul este posibil. Pentru ca nimic nu poate fi altfel decât este acum!". Si apoi ma gândesc: un om foarte întelept a spus cândva ca "adevaratii sfinti trec mai întâi prin Iad" - nici nu ar putea sa fie altfel! Dar eu nu am nici o treaba cu sfintii.. Eu sunt un simplu om.. Si totusi.. de ce am ajuns aici? De ce nu? - ironic, pur ironic! - Iadul nu este acelasi pentru toti.. Nu, nu - eu am propriul meu Iad, eu i-am dat viata si tot eu trebuie sa învat sa-l iubesc, sa-l redefinesc si sa-l transform - sa ma închid în el, si sa-l închid în mine.. Si apoi sa renasc (daca mai pot) prin Iubire.Este atat de usor sa te pierzi, sa renunti.. Lumea te cheama, asemeni unui cantec de sirena, ea te va chema în veci si te va izbi - de fiecare data mai tare, mai tare! - daca vei încerca sa i te impotrivesti.. E o Vointa de care nu cred ca se poate rupe cineva complet. Dar putem încerca, si suntem vinovati daca n-o facem macar o data. Dumnezeu asteapta. Asteapta sa vedem - daca nu vedem, ne arata -, asteapta sa întelegem - iar daca nu întelegem, ne explica -, si apoi asteapta, dar, din pacate asteapta de mult timp (mult prea mult timp). Nimeni nu ar putea astepta atât - de aceea este Dumnezeu.
Ce sentiment ciudat de plastic: ne înconjuram de materie, într-o încercare absolut stupida de a umple golul din noi. Dam nastere unei lumi iluzorii, în care ne place sa ne afundam - un fel de sanctuar al sufletului nostru, mult prea obosit pentru a ni se împotrivi. Suntem deplorabili! Nu avem nimic, dar avem pretentia de a crede ca totul se afla la picioarele noastre - cat de usor e sa te minti, sa te lasi furat de Val... E o întreaga arta. Arta de a nu mai fi, de a ne cufunda în material, în speranta ca macar el mai poate face din noi ceva. Si nu ne înselam... El abia ne asteapta, iar noi ne servim pe tava. De ce?