promisiuni

Se spune că promisiunea este capacitatea de a dezamăgi oamenii.
Mă simt secată de puteri şi nu mai indrăznesc să mai cred în promisiuni. E un cuvânt prea trist, care a reuşit să mă rănească de prea multe ori. De ce promitem când nici macar noi nu suntem ferm convinşi că ceea ce spunem o să devină realitate? Sunt vorbe rostite inconştient, cu efect pe termen lung, vorbe pe care ne chinuim să le uităm şi nu putem. Sunt firimituri de speranţă, ce pâlpâie în sufletul nostru şi noi credem că ele ne ajută să îl ţinem încă în viaţă, dar de fapt, îl omoară încet încet şi nici măcar nu ne dăm seama.
Nu mai vreau promisiuni! Sunt demoni care îmi tulbură gândurile şi îmi vine să urlu când ştiu că tot ceea ce am visat odată s-a transformat acum în scrum – scrum pe care vântul l-a luat şi l-a împrăştiat haotic prin jur. O parte din el mi-a intrat în ochi şi mi-au dat lacrimile. Şi visele mele s-au transformat acum în lacrimi care se scurg pe obrajii ce odinioară purtau un zambet senin.
Promisiunea e o iluzie a împlinirii unui vis, iar eu reuşesc doar să mă îmbăt cu amăgiri şi apoi să sufăr de o mahmureală teribilă. Iar dacă unui alcoolic îi zici să mai lase băutura, pentru că îi face rău, unui visător ce poţi să îi faci?
Visătorule, coboară din lumea ta frumoasă şi revino în jungla asta care se numeşte viaţă! Aici nu există perfecţiune, iar promisiunile sunt pentru cei slabi. E un lung lanţ trofic cu multe animale înfometate. În care parte a lui crezi că te afli?