Şi iată-mă-n picioare, făcând o ultimă mutare,
Ce-i drept se dovedeşte-a fi într-un final câştigătoare,
E jocul meu, pariul meu cu viaţa, în care eu fac regula,
E finalul feiricit când în loc de punct, urmează virgula…
O nouă dimineaţă-n care mă trezesc zâmbind,
Corpul, sufletul, se trezesc în nori plutind,
Speranţa din mormânt a revenit, să ştii că am zâmbit !
Şi nu mai e deloc la fel, în sfârşit ceva e cu adevărat deosebit…
Şi nu pot să-mi explic, ceva cu siguranţă s-a schimbat,
Azi mă simt în sfârşit, cu siguranţă mai femeie ,
Şi ştiu că totu-i trecător, că vor mai fi zile rele, lacrimi şi suspine,
Dar azi mă simt nevoita să mă bucur în sfârşit de sentimente pline…
Şi chiar aşa, de ce să pierzi zile gândindu-te că nu e bine,
De ce să plângi de milă, în loc să treci necontenit la fapte,
Căci dacă tu nu faci, cu siguranţă nimeni nu va face,
Şi chiar de azi nimic nu merge, castelul de nisip mereu se va reface…
” … să ştii că ploaia vine, trece, castelul se dărâmă, voinţa însă este de neatins. Cu dragoste şi pasiune orice ploaie , viscol poate fi doar un foc de paie ! Nu lăsa nici cea mai adâncă ploaie să-ţi strice bucuria vieţii, aceea de a construi necondiţionat, căci doar atunci când construieşti, în urma ta paşii nu vor fi şterşi niciodată…şi nu uita, omule foloseşte-ţi inima ! “
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu